Hipermedia

Alături de modelul client/server, al doilea concept important pe care s-a putut construi Web-ul este cel de multimedia.

În esenţă, multimedia reprezintă o sumă de diverse medii de comunicare:

• statice (text, imagini precum fotografii, diagrame sau grafice) şi
• dinamice (sunet, animaţie, filme).

Dacă la acest conţinut informaţional se adaugă şi capabilităţi de a realiza diverse legături (relaţii) între părţile componente ale documentelor multimedia, ceea ce rezultă se numeşte hipermedia sau hipertext (termen apărut în anul 1965, în urma cercetărilor întreprinse de personalităţi precum Vannebar Bush, Douglas Engelbart şi Ted Nelson).

În anul 1965, Ted Nelson inventează termenul hipertext (text non-linear), definindu-l drept

„material scris sau grafic interconectat într-o manieră complexă care în mod con- venţional nu poate fi reprezentat pe hârtie. El poate conţine cuprinsuri ale propriului său conţinut şi relaţiile dintre diverse părţi componente; poate de asemeni conţine adnotări, adăugiri şi note de subsol pentru cei care doresc să-l examineze”.

Definiţiile hipertextului sunt diverse.

O primă definiţie ar fi aceea că hipertextul repreZintă o formă de document electronic.

O alta, alternativă, specifică hipertextul ca reprezentând o metodă de organizare a informaţiilor în care datele sunt memorate într-o reţea de noduri şi legături, putând fi accesată prin intermediul navigatoarelor interactive şi manipulată de un editor structural.

Hipertextul semnifică o tehnică pentru organizarea informaţiei textuale printr-o metodă complexă neliniară în vederea facilitării explorării rapide a unei cantităţi mari de cunoş- tinţe. Conceptual, o bază de date hipertext poate fi gândită ca un (di)graf, unde fiecare nod poartă un fragment de text şi unde arcele grafului conectează unele fragmente de text cu altele înrudite. Pentru a vizualiza textul dintr-o astfel de bază de date, utilizatorul se va folosi de o interfaţă, traversând legăturile.

Conceptul esenţial prezent în cadrul hipertextului este cel al legăturilor (care apar în ca- drul aceluiaşi document şi/sau între documente diferite). Această caracteristică de legare permite organizarea non-lineară a informaţiilor.

Avantajele hipertextului

O parte dintre avantajele hipertextului faţă de textul tipărit sunt:

• forma neliniară a hipertextului oferă facilităţi eficiente de parcurgere a conţi- nutului;
• mediile electronice pot stoca o cantitate impresionantă de informaţii;
• hipertextul oferă o mai bună vizualizare a conţinutului şi o navigare rapidă, oricât de complexe ar fi documentele, ţinând cont de specificaţiile utilizatori- lor;
• în cadrul sistemelor hipertext, interogările, filtrările, diversele preferinţe şi ad- notările utilizatorilor pot fi refolosite ori de câte ori este necesar, putând fi stocate în cadrul structurii hipertext a documentelor folosite.

Dezvantajele hipertextului

Principalele probleme cu care se confruntă informaticienii în ceea ce priveşte hipertex- tul sunt cele legate de:

• conversie (în general automată) a textului liniar în formă hipertext şi liniarizare a hi- pertextului;
• proiectare (design) a documentelor hipertext;
• accesare concurentă a bazelor de date hipertext în context distribuit;
• construire a unor mecanisme optime pentru căutarea şi interogarea în manieră inteli- gentă a informaţiilor hipertext;
• suportare a extensiilor multimedia;
• prezentare a documentelor hipertext într-o formă uşor de parcurs de către utiliza- tori etc.

Noduri şi legături

În principiu, un sistem hipermedia este constituit din noduri (concepte) şi legături (relaţii). Un nod reprezintă, în mod uzual, un concept unic (o idee), putând conţine text, grafică, animaţie, audio, video, imagini sau programe. Un nod poate avea asociat un tip (de- taliu, propoziţie, colecţie, observaţie etc.) înglobând o informaţie semantică. Nodurile sunt conectate de alte noduri prin intermediul legăturilor. Nodul sursă al unei legături se numeşte referinţă, iar cel destinaţie referent, fiind denumite şi ancore. Conţinutul unui nod se afişează la activarea legăturii.

Legăturile sunt conexiuni între noduri (sau concepte) dependente unul de altul, putând fi bidirecţionale sau doar unidirecţionale. Legăturilor li se pot asocia tipuri, definind natura relaţiei dintre noduri. Legăturile pot fi referenţiale (non-ierarhice, utile pentru realizarea referinţelor încrucişate, ele fiind cele care deosebesc cel mai bine hipermedia de celelalte forme de stocare a informaţiei) sau organizaţionale (denumite ierarhice sau structurale, ilus- trând relaţiile părinte-copil dintre noduri, folosite la organizarea nodurilor în manieră ierarhică într-o structură strictă). Legăturile organizaţionale sunt esenţiale pentru liniarizarea hipertextului şi permit autorilor să verifice coerenţa structurii hipertext.

De asemenea, legăturile pot fi statice (stabilite de autorul documentului) sau dinamice (create în momentul rulării sistemului hipertext, în funcţie de context sau de cerinţele utIlizatorilor). Ele pot fi utilizate, de exemplu, pentru a încorpora proceduri de securitate (o legătură poate fi disponibilă doar pentru un anumit utilizator autentificat) ori să permită utilizatorilor să-şi creeze legături personale între diverse noduri care în mod uzual nu sunt conectate direct.

Activarea marcajelor unei legături duce la vizualizarea (activarea) nodurilor.

Înţelegerea şi navigarea printr-un document de tip hipertext depind de abilitatea utilizatorului de a construi o reprezentare mentală coerentă a structurii hipertextului, rămânând în responsabilitatea creatorului documentului să asigure această coerenţă. Construirea unui document hipertext coerent poate fi considerată o problemă de design, fără a exista însă legi pentru conceperea de documente hipertext „corecte”, deşi unii cercetători au stabilit o serie de reguli pentru aceasta. Astfel, un document hipertext coerent constă din trei componente:

• partea de conţinut,
• partea de organizare şi
• partea de prezentare a informaţiilor.

Limbajul de marcare XHTML

Una dintre soluţiile de a crea documente hipertext este oferită de limbajul de marcare HTML (HyperText Markup Language), apărut încă de la începuturile Web-ului, în prezent regăsit sub versiunea XHTML. Marcajele HTML descriu structura logică a documentului, urmând a fi procesate de către programul client (de cele mai multe ori, un navigator). Un astfel de document poate cuprinde legături de tip hipertext, indicate prin zone de text sau imagini, conducându-l pe utilizator fie în alt punct al aceluiaşi document, fie într-un alt document, care poate să se găsească stocat local (pe serverul curent) sau la distanţă (pe oricare alt sit Web din lume). Un document marcat se numeşte pagină Web.

Documentele pot include elemente multimedia variate datorită facilităţilor puse la dispoziţie de diferitele versiuni ale limbajului HTML care prevăd inserarea de imagini (formate grafice precum GIF, JPEG sau PNG), fişiere audio (MIDI, WAV ori MP3) şi video (AVI, ATF, MPEG), precum şi alte informaţii în formate proprietare sau nu (e.g., arhive, documente PDF, animaţii Flash, lumi virtuale VRML).

Îmbinarea dintre marcajele HTML şi diverse linii de cod scrise în alte limbaje de pro- gramare (JavaScript, VBScript – pe partea client; C/C++, C#, Perl, PHP, Python sau Java – pe partea server) conferă Web-ului interactivitate sporită şi dinamism, caracteristici exploatate mai ales în contextul e-business, dar nu numai.

World Wide Web

Aceste legături încrucişate între sutele de mii de situri Web realizează o adevărată pânză de păianjen (web) planetară (world-wide) de unde provine şi denumirea WWW, iar utilizatorul navighează prin ciberspaţiul reprezentat de această reţea complexă.

În ultimii zece ani, Web-ul s-a dezvoltat exploziv, asimilând şi un nou aspect: nu se mai limitează la schimbul de informaţii ştiinţifice între cercetători, ci a devenit domeniu public, extinzându-se foarte mult în lumea afacerilor. Astfel, Web-ul poate fi considerat segmentul Internet cu cea mai rapidă dezvoltare.

Dacă Internetul este o reţea de reţele, format din calculatoare şi medii de transmisie care transportă pachete de date de la un calculator la altul, Web-ul reprezintă un spaţiu abstract de informaţie. Pentru Internet, conexiunile sunt reprezentate de canalele de comu- nicaţie (cu fir sau fără fir) între calculatoare, iar pe Web conexiunile sunt ilustrate prin legături hipertext. Web-ul există datorită aplicaţiilor care asigură comunicarea în cadrul Internetului şi a făcut din Internet un spaţiu public, liber de constrângeri, universal şi uşor de utilizat.

(“Tehnologii Web”, Sabin Corneliu Buraga, 2007)